Tot ce fac, tot ce fac pe plan profesional, viața mea, s-a modelat în urma celor 7 ani petrecuți în Africa în tinerețe. Din 1971 până în 1977, arăt tânăr dar nu sunt, (Râsete) am lucrat în Zambia, Kenya, Coasta de Fildeș, Algeria, Somalia, pe proiecte de cooperare tehnică cu țări din Africa.

Am lucrat pentru un ONG din Italia și fiecare proiect pe care l-am avut în Africa a eșuat. Eram supărat. La 21 de ani, credeam că noi, italienii eram oameni buni și că făceam bine în Africa. În schimb, distrugeam tot ce atingeam.

Primul proiect, cel care m-a inspirat în prima mea carte, „Ripples from the Zambezi”, a fost un proiect în care am hotărât să-i învățăm pe zambieni să cultive plante.

Am ajuns în sudul Zambiei cu semințe din Italia, într-o vale minunată care se întindea până la fluviul Zambezi și i-am învățat pe localnici cum să cultive roșii italiene, dovlecei și ... Bineînțeles, localnicii nu erau interesați să facă asta, așa că i-am plătit să muncească și din când în când veneau. (Râsete) Eram uimiți de atitudinea localnicilor. Pe un pământ atât de fertil nu voiau să facă agricultură. În loc să-i întrebăm de ce nu cultivă nimic, ne-am spus: „Slavă Domnului că suntem noi aici!” (Râsete) „Am nimerit la fix să-i salvăm pe zambieni de la foamete.”

Totul a crescut frumos în Africa. Roșiile erau minunate. În Italia, o roșie crește atât, în Zambia, atât. Nu ne venea să credem și le-am spus zambienilor: „Vedeți ce ușoară e agricultura?” Când roșiile erau frumoase, coapte și roșii, peste noapte, vreo 200 de hipopotami au ieșit din râu și au mâncat tot. (Râsete)

Le-am spus zambienilor, „Dumnezeule, hipopotamii!”

Zambienii ne-au răspuns, „Da, de asta nu avem agricultură!” (Râsete)

„De ce nu ne-ați spus?” „Nu ne-ați întrebat.”

Am crezut că numai noi, italienii făceam gafe în Africa, dar când am văzut ce făceau americanii, ce făceau englezii, ce făceau francezii, după ce-am văzut ce făceau ei, devenisem mândru de proiectul nostru în Zambia. Pentru că, vedeți voi, noi măcar hrăneam hipopotamii.

Să fi văzut porcăriile, (Aplauze) să fi văzut porcăriile pe care le-am adus săracilor africani. Vă recomand să citiți cartea „Dead Aid”, scrisă de Dambisa Moyo, economistă din Zambia. Cartea a fost publicată în 2009. Noi, cei din țările vestice am donat continentului african două trilioane dolari americani în ultimii 50 de ani. Nu vă voi spune cât rău au făcut acești bani. Citiți cartea! Citiți ce-a scris acestă femeie africană despre răul pe care l-am făcut.

Noi, occidentalii, suntem imperialiști, colonialiști, misionari și avem două moduri de-ai trata pe alții: fie îi tratăm de sus, fie suntem paternali. Expresii care în limba engleză au rădăcina latină „pater”, care înseamnă „tată”, însă au înțelesuri diferite: când suntem paternali, îi tratăm pe cei din alte culturi ca pe proprii copii - „te iubesc mult”; când îi tratăm de sus, îi considerăm servitorii noștri. De asta albii din Africa sunt denumiți „bwana”, adică șefi.

Am fost șocat când am citit cartea „Small is Beautiful”, scrisă de Schumacher, care a spus: cel mai important aspect în dezvoltarea economică e: dacă oamenii nu vor să fie ajutați, lăsați-i în pace. Ăsta ar trebui să fie primul principiu în acordarea ajutorului. Primul principiu e respectul. Dimineață, domnul care a vorbit la deschiderea conferinței a pus un băț pe podea și a spus: „Putem, puteți să vă imaginați un oraș care să nu fie neocolonialist?”

Când aveam 27 de ani mă hotărâsem doar să le răspund altora și inventasem un sistem denumit „Enterprise Facilitation” al cărui principiu e să nu inițiați nimic, să nu motivați pe nimeni ci să deveniți servitor al pasiunii locale, servitor al localnicilor care-și doresc să devină mai buni. Ce trebuie să faceți? Să tăceți! Nu veniți cu idei într-o comunitate ci stați cu localnicii. Nu lucrăm din birou. Ieșim la cafea, ne întâlnim la bar. Nu avem infrastructură. Tot ce facem e să devenim prieteni și să descoperim ce vrea sa facă cel cu care vorbim.